Iată, El  vine  cu  norii  şi  orice ochi  Îl  va  vedea  şi cei  ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din cauza Lui... Văitaţi-vă... nenorocită Zi ! Căci se apropie Ziua Eternului, Zi „noroasă”: aceasta va fi vremea neamurilor! (Apocalipsa 1.7; Ezechiel 30.2, 3; Amos 5.18, 20)... Împlinirea Profeţiei de la sfârşitul vremurilor este, pe de o parte interpretată (de către religioşi), iar pe de altă parte combătută (de către atei). Motivul    neacceptării ca atare a profeţiei, prin  care  se afirmă că orice ochi Îl  va vedea, îl constituie, fireşte, ignoranţa. Astfel, se spune că de aceea a fost posibilă o asemenea afirmaţie, pentru că în vremea profeţiei se ştia că Pământul este plat, în acest mod, Dumnezeul putând fi vizibil! Platitudinea aparţinea, însă, oamenilor de ştiinţă (atei) şi diverselor doctrine religioase, NU şi slujitorilor lui Yahweh! În primul rând, însăşi Scriptura informează, cu mult înainte de profeţie, că Pământul se sprijină pe neant  (Iov 26.7), constituind un rot-ocol şi nicidecum o platitudine! (Proverbe 8.31). Şi Evangelia ne atestă forma Pământului, astfel încât la Venirea în glorie a lui Mesyah, oamenii vor fi surprinşi: noaptea, dimineaţa şi seara – în acelaşi timp (Luca 17.34; Matei 24.40, 41), ceea ce nu ar fi fost posibil pe un Pământ plat ! În al doilea rând, Dumnezeul este ubicuu (omniprezent), aşa că, vrem sau nu vrem, orice ochi Îl va vedea !!

  După trâmbiţa a şasea urmează, conform descrierii apocaliptice, prezentarea Dumnezeului Revelat, în diverse ipostaze: Apoi am văzut Înger puternic, coborându-Se din cer, învăluit într-un nor (invizibil ochiului uman, n.a.). Faţa Lui era ca soarele şi deasupra capului Său era curcubeul (semnul împăcării neamului omenesc cu Creatorul, n.a.). Picioarele Lui erau ca nişte stâlpi de foc (semnul condamnării păcatului, n.a.) şi, în mână ţinea o cărţulie deschisă (Cartea vieţii – logosul scris al Dumnezeului). A pus piciorul drept pe  mare  şi  piciorul  stâng  pe pământ şi a strigat cu glas puternic, făcând să se audă vocea celor şapte tunete. Când acestea au vorbit, eram gata să scriu, dar Îngerul mi-a zis: pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete (data evenimentelor apocaliptice, n.a.) şi nu le scrie, ci să ştii că în momentul când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina Dumnezeului Suprem (Apocalipsa 10.1-7).

...Şi, îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. În cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Cristosului Său”. Şi, El va împărăţi în vecii vecilor şi, cei 24 de bătrâni (maturi, copţi, n.a.: Enoh, Noe, Abraam, Isaac, Iacob, Moiseh, Elai, David, Isaiah, Ieremiah, Ezechiel, Daniel, cei 11 apostoli şi Saul din Tars, n.a.), care stau înaintea Dumnezeului, pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat Lui (i-au adus adoraţie, n.a.), zicând: „Îţi mulţumim, Dumnezeule Atotputernic, Care eşti şi Care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi, neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe slujitorii Tăi: profeţii, sfinţii şi cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să nimiceşti pe cei ce distrug pământul”. Templul Dumnezeului care este în Cer a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său. Au fost fulgere, tunete, glasuri, cutremur  de  pământ  şi  grindină  mare  (Apocalipsa 11.15-19).

  Observăm în mesajul informativ de mai sus, în sinteză, tot ce are loc la Ziua Eternului. Morţii ce urmează a fi judecaţi, NU sunt trupurile umane decedate, ci îngerii care au locuit în ele şi care L-au refuzat, în timpul existenţei lor biologice, pe Dumnezeul adevărului, al logicii şi al vieţii. Morţii sunt toţi pământenii care nu au fost născuţi din nou şi cei care au fost născuţi din nou, dar s-au lepădat ulterior de Cristos, adică Mesyah.

  Ziua cea mare, anunţată de îngerul al şaptelea, debutează cu semnul venirii lui Mesyah: Aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea Celui Ce a fost Fiul omului, adică Mesyah. Oriunde va fi cadavrul, acolo se vor aduna vulturii (răpitoarele, n.a.). Îndată după acele zile de necaz (necazul cel mare – Matei 24.21, n.a.), soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da strălucirea şi stele din cer vor cădea pe Pământ şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta semnul lui Yahşua (Dumnezeul în chipul Fiului omului*) şi toate popoarele se vor boci şi-L vor vedea pe Mesyah venind pe norii cerului cu putere şi mare glorie. El va trimite îngerii Săi, cu răsunet puternic de trâmbiţă (cei şapte îngeri, n.a.) şi vor aduna pe aleşii Lui din toate punctele cardinale, de la o margine la cealaltă a orizontului. Acestea sunt cuvintele rostite de Însuşi Iesus, în predicele Sale (Matei 24.27-31)...

  [*Insistenţa cu care Iesus, în zilele Sale pământeşti, Şi-a spus Fiul omului, nu este întâmplătoare. Prin aceasta, El a ţinut să evidenţieze că Mesyah venit ca Yahşua, este Acelaşi cu Mesyah Ce va veni ca Yahweh!]

  Şi, apostolul Ioan continuă: Apoi m-am uitat şi iată, Mielul (to Arnion, adică Cel Ce a fost Mielul de Jertfă – ho Amnos) stătea pe Sion („muntele” sfânt, n.a.) împreună cu cei 144.000, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său [Mes-Yah(weh), n.a]... Ei sunt aceia care Îl urmează pe Miel (to Arnion!) oriunde merge El, fiind răscumpăraţi din rândul oamenilor, ca pârgă (oferită) Dumnezeului şi Mielului (Apocalipsa 14.1-4; 7.4-8).

  Aceeaşi trâmbiţă ne dezvăluie şi cele trei ipostaze succesive (şi nu simultane!) ale Eternului Revelat (Îngerul Eternului - Mesyah sau Cristos):

- în prima dintre ele, Îngerul zbura prin mijlocul cerului cu evangelia veşnică, anunţând pe toţi locuitorii pământului să se închine Dumnezeului Creator şi să-I dea glorie, căci a sosit ceasul judecăţii Lui

- în a doua, Îngerul (altă înfăţişare a Aceluiaşi Înger Suprem) anunţă căderea Babilonului şi

- în a treia, Îngerul anunţă că cine se va închina Fiarei şi icoanei acestuia şi va primi un semn pe frunte sau pe mână, va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu şi va fi chinuit în foc şi pucioasă, în vecii vecilor (Apocalipsa 14.6-11).

  Capitolul 13 al cărţii Apocalipsa, dezleagă întreaga enigmă a Fiarei şi, din acest motiv, numărul 13 devine „ghinion” pentru Satan şi pentru slujitorii acestuia, mai ales că numărul apostolilor împreună cu Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre este tot 13! Iată ce ni se mai relatează în acest capitol: Apoi am văzut o altă fiară (profetul mincinos sau falsul mesia), ridicându-se din pământ, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca drakon. Lucrează cu toată autoritatea fiarei întâia (conducătorul politic al imperiului mondial – Fiara a opta)... şi  face semne mari, încât  coboară  chiar foc din cer în faţa oamenilor, înşelându-i prin minunile pe care le face înaintea fiarei întâia. A mai zis celor ce locuiesc pe pământ, să facă o icoană fiarei (politice), care să aibă „suflare” (să fie animată prin televiziune şi cinema-film, n.a.). Şi toţi... să primescă un semn (codul fiarei)  pe  mâna  dreaptă  sau  pe  frunte, fără de care să nu poată cumpăra sau vinde... Numărul fiarei va fi număr de om, iar numele va fi trinitatea: 6.6.6. (Apocalipsa 13.11-18).

  Pe marginea codului fiarei, adică a numărului numelui, s-au făcut diverse speculaţii, ajungându-se la fanatism şi la absurd, până acolo încât să se considere marca înregistrată a produselor de larg consum drept „semnul fiarei”, sau să se considere că semnul constă într-o implantare a numărului pe braţul drept sau pe frunte (ceea ce se va întâmpla şi faptic, pentru a inducerea în eroare). Adventiştii au găsit chiar că acest cod îl reprezintă pe papa de la Roma, transformând semnul în cifre romane, prin răstălmăcirea acestuia într-un număr de ordinul sutelor, în locul celor trei de 6!!! Şi, naivii cred, pentru că nu au călăuză...

  Să expunem adevărul cu privire la acest cod. Prima Fiară în viziunea biblică a fost, după cum ştim, Babylonul, în care cifra sacră era 6, cifră ce avea menirea de a ridica în slăvi omul. (Prin aceasta se recunoşte indirect că şase reprezintă ziua în care a fost creat omul). Dar Creatorul nu avea în vedere pentru om doar trupul carnal, care este efemer, ci calitatea de a fi ca El, adică etern ! Şi pentru aceasta, glorificarea omului este doar o înşelătorie a slujitorilor Drakonului, care se regăseşte chiar şi în confesiunile creştine. Astfel, adresarea pe care trebuie să o aibă omul NUMAI către El, este tot mai mult dirijată spre adresarea către Ea: Sfânta Treime, Trinitatea, Maica Domnului, Fecioara, Unitatea Tatăl-Fiul ca fiind UNA (μια: mia) în loc de UNU (έν: hen) etc. Şi iată că la sfârşitul vremurilor, tocmai trinitatea este taina Anticristului: FIARA, PROFETUL MINCINOS şi ICOANA FIAREI (animată de Satan): 6.6.6.! Şi, acest cod este primit pe frunte de către cei aleşi şi, pe mână, de către cei ce aleg, el reprezentând semnul implantat în cuget şi nu în tegument ! Semnul care însoţeşte necondiţionat codul fiarei, este steaua asimetrică (cu 5 colţuri), care, grafic, reprezintă omul fără cap (!), iar simbolic, omul cu doar 5 simţuri, persuadându-se   prin    aceasta   că   este   un animal (evoluat) !...

   După  apariţiile  expuse  mai  sus, în care  Mesyah anunţă: ceasul Judecăţii, căderea Babilonului şi primirea peceţii morţii de către închinătorii la Fiară, Acelaşi Mesyah „răpeşte” la Cer şi pe credincioşii Săi din celelalte naţiuni: Apoi m-am uitat şi iată, un nor alb. Şi, pe nor era Cineva care semăna cu Fiul omului. Pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită, pe care a aruncat-o pe pământ, care a fost secerat (Apocalipsa 14.14-16; 7.9-10).

  Odată cu răpirea poporului Său (Israeliţi şi celelalte naţiuni), fenomen ce se identifică cu ÎNVIEREA ÎNTÂIA, Dumnezeul Îşi împlineşte avertismentele cu privire la condamnarea tuturor celor rămaşi fideli drakonului şi fiarei: Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cu care s-a sfârşit mânia Dumnezeului. Şi am văzut o mare de sticlă amestecată cu foc. Pe marea de sticlă stăteau, cu harpele lui Dumnezeu în mână, biruitorii Fiarei... care cântau cântarea lui Moise şi cântarea Mielului... Şi am auzit un glas din templu, care a zis celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi cele şapte potire ale mâniei Dumnezeului !” Îngerul dintâi a vărsat potirul lui pe pământ şi, o rană grea şi dureroasă a venit peste oamenii care aveau semnul Fiarei şi se închinau icoanei lui. Îngerul al doilea a vărsat potirul în mare, care a devenit  sânge ca a unui mort, pentru că toate făpturile din mare (atinse de conţinutul potirului, n.a.) au murit. Îngerul al treilea a vărsat potirul în râuri şi în izvoarele apelor, care s-au făcut sânge, fiind băute de cei ce au vărsat sângele sfinţilor şi al profeţilor. Îngerul al patrulea a vărsat potirul peste soare, care a început să dogorească pe oameni cu foc şi arşiţă şi, aceştia au hulit Numele Eternului şi nu s-au convertit* ca să-I dea glorie. Îngerul al cincilea a vărsat potirul peste scaunul de domnie al Fiarei şi, împărăţia lui s-a întunecat, iar oamenii îşi muşcau limbile de durere şi au hulit pe Dumnezeul cerului... şi nu s-au convertit* de faptele lor.

  Îngerul al şaselea a vărsat potirul peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi, apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui. Apoi am văzut ieşind din gura drakonului, din gura fiarei şi din gura profetului mincinos trei duhuri necurate, ca nişte broaşte, duhuri  demonice  care  fac  minuni şi cheamă pe împăraţii întregii lumi să se adune pentru războiul cel mare al Dumnezeului Atotputernic, strângându-i în locul ce, în ebraică, se numeşte armagedon – în traducere, muntele nimicirii şi adunarea blestemată a oştilor, nefiind vorba de nici o aşezare: munte, deal, sau vale, ci de utilizarea cuvântului  ebraic  în   textul   grecesc   al   Scripturii.

  Îngerul al şaptelea a vărsat potirul în văzduh... şi au început să fie fulgere, tunete, glasuri şi un cutremur de pământ, atât de puternic, încât nu a mai fost altul la fel, de când e  omul  pe pământ. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei continente şi, toate insulele şi toţi munţii (care au fost, n.a.) au dispărut. O grindină mare, de un talant, a căzut din cer peste oameni, care L-au hulit pe Dumnezeul (Apocalipsa 15.1-3; 16.1-21).

  [*Converto înseamnă a-şi îndrepta gândirea către ceea ce avantajează, ceea ce este bun; a (se) întoarce, a (se) corecta etc, şi NU a se ralia la vreo religie].

   Marele război – condus de Însuşi Mesyah împotriva adunării blestemate a oştilor (armagedon), este descris într-un chip de-a dreptul minunat, de către profetul Ezechiel, motiv pentru care îl abordăm şi noi ca atare. Începând cu prima urgie, identificată cu vărsarea primului potir, toţi cei ce au avut parte de salvare sunt deja luaţi de pe Pământ, făcând parte din oştile cereşti conduse de Mesyah. Războiul de nimicire a trinităţii satanice, profeţit de către Însuşi Dumnezeul, prin Ezechiel, debutează chiar cu chemarea la luptă a Prinţului (alias Fiara), ce în ebraică se numeşte Gog: ...Gog, din ţara lui Magog, prinţ al Roşului, Meşecului şi Tubalului; iată, Eu sunt împotriva ta ! Te voi întoarce şi-ţi voi pune un cârlig în fălci (aluzie la momeala peştelui, n.a.); te voi scoate, pe tine şi armata ta, perfect echipată, ceată mare de popoare, împreună cu cei din Persia, Etiopia, Libia, Gomer şi Togarma – din adâncimile miazănoaptei !  Pregăteşte-te de a fi gata  să devii comandantul lor. La sfârşitul vremurilor vei merge împotriva ţării ai cărei locuitori, scapăţi de „sabie”, vor fi strânşi, dintre toate popoarele, pe „munţii” lui Israel, care mult timp fuseseră pustii... În ziua aceea, vei urzi planuri rele şi vei zice: „Mă voi sui împotriva ţării acesteia, cu cetăţi neîmprejmuite, care stau liniştiţi în case fără ziduri, neavând nici zăvoare şi nici porţi, care au toate bogăţiile pământului”... În ziua când poporul Meu va trăi în linişte (va fi înviat, n.a.), nu vei şti şi tu ?... În ziua aceea în care vei înainta împotriva poporului Meu... Mi se va sui în nări mânia aprinsă şi va fi  un  mare  cutremur  în  ţara  lui  Israel.  Peştii  mării  şi  păsările cerului, fiarele câmpului şi toate reptilele, oamenii care sunt pe faţa Pământului, toţi vor tremura de prezenţa Mea; munţii se vor răsturna, stâncile se vor prăbuşi şi toate zidurile vor cădea la pământ...Te voi judeca prin ciume şi prin sânge, printr-o ploaie torenţială  şi  grindină: voi  ploua foc  şi  pucioasă  peste tine, peste cetatea ta şi peste toate popoarele aliate ţie... Vei cădea pe munţii lui Israel, tu şi toate popoarele tale, care vor fi hrană animalelor de pradă... Voi pune foc Magogului şi celor care locuiesc în ostroave... Locuitorii cetăţilor lui Israel vor arde şi vor da pradă flăcărilor arsenalul tău şi, şapte ani vor face focul cu ele... În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel, unde acesta va îngropa timp de şapte ani  pe  Gog  şi  mulţimea  sa de popoare (Magog), în locul, ce în ebraică se numeşte Hamon-Gog, adică Valea mulţimii lui Gog... şi oricine va cunoaşte gloria Mea şi că Eu sunt Eternul... (Ezechiel 38.1-23; 39.4-15).

  Acest mare război este descris şi în cartea Apocalipsa, după cum urmează: Apoi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb. Cel Care stătea pe el Se numeşte Cel Fidel şi Cel Adevărat... şi este Logosul Dumnezeului Suprem. Ochii Lui sunt ca para focului şi, pe cap are multe diademe. Oştile din Cer Îl urmau pe cai albi şi erau îmbrăcate cu in subţire alb şi curat. Din gura Lui ieşea o Sabie ascuţită (puterea absolută prin logos sau cuvânt, n.a.), ca să lovească neamurile, pe care le va păstori cu un toiag „de fier”... Apoi am auzit un glas care striga către păsările cerului: „Veniţi de mâncaţi carnea împăraţilor, a comandanţilor, a vitejilor, a cailor şi a călăreţilor şi a tuturor oamenilor de pe pământ”. Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi armatele lor adunate ca să facă război cu Cel Adevărat şi cu Armata Lui. Şi, fiara a fost prinsă şi împreună cu el, şi profetul mincinos; amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu Sabia ce ieşea din gura Celui aflat pe calul alb... Şi, Îngerul (care avea stăpânire asupra focului) şi-a aruncat secera pe pământ, a cules via pământului (rodul concepţiei umane fără Creatorul, n.a.) şi a  aruncat  strugurii  în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi, teascul a fost călcat în picioare afară din Cetate (Ieruşalem, n.a), rezultând sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de 1600 de stadii (300 km, n.a.) – (Apocalipsa 19.11-21; 14.18-20).

  Profetul Ioel descrie şi el, de-a dreptul minunat, acest război al judecăţii popoarelor nelegiuite, completând tabloul ultimului război de  dinaintea  Împărăţiei  edenice  de  o  mie  de  ani:  Vestiţi  aceste lucruri printre popoare, pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji, să se apropie  şi  să  se  suie  toţi  oamenii  la război! Grăbiţi-vă şi veniţi, toate popoarele din jur ! Puneţi secera, căci secerişul este copt; veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi se revarsă... Vin mari mulţimi în Valea hotărârii, căci Ziua Eternului este aproape. Soarele şi Luna se vor întuneca şi stelele îşi vor pierde strălucirea. Eternul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, încât se zguduie Cerul şi Pământul... Şi veţi şti că Eu sunt Eternul, Dumnezeul lui Israel, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt şi, Ieruşalemul va fi sfânt şi străinii nu vor trece prin el (Ioel 3.9, 11-17)...

  La Ziua Eternului (Yahweh), evenimentele se desfăşoară conform celor relatate mai sus, în profeţiile citate. În urma vărsării potirului al şaselea, se produce secarea râului Eufrat, fiind astfel facilitată deplasarea celui mai mare arsenal şi potenţial militar, din câte  au  fost vreodată pe Pământ. Categoric, acest puhoi nemaipomenit de forţă terestră vine din ţinuturile Asiei: Rossìa şi China cu Tibetul, care în ebraică se cheamă Magog (acoperişul lumii, n.a.). Denumirea de armagedon, dată Muntelui nimicirii şi Adunării blestemate a oştilor, a fost, în mod eronat, interpretată ca fiind o localitate – Meghido, ceea ce constituie rezultatul superficialităţii şi al ignoranţei. Apostolul Ioan ne relatează că duhurile demonice ale Drakonului (SATAN), Fiarei (GOG) şi ale Profetului mincinos (CRISTOSUL FALS) au adunat oştirea în locul ce, în ebraică, se cheamă armagedon şi nicidecum că acestea s-ar aduna în valea sau dealul Meghido, din nordul Israelului. Acest loc este în afara Ierusalimului: „...străinii nu vor trece prin el”... şi reprezintă în final locul de înmormântare a Mulţimii blestemate – Hamona.

  NIMICIREA CETĂȚII CELEI MARI – Babylonul, comportă două „etape”:

1) autodistrugerea acesteia ca exponent al lumii religioase, prin prostituarea de către cultele desuete și numeroasele culte neofite – ortodox, catolic, respectiv, carismo-penticostal, adventist, iehovist, evanghelist, baptist, mormon, unitarian etc, cu toate religiile păgâne ale Pământului și cu Trinitatea 6.6.6.

2) distrugerea Babylonului ca cetate a întregului Pământ de către aceeași Trinitate și de către răutatea tuturor oamenilor care L-au refuzat pe Dumnezeul Revelat în Iesus Cristos (Apocalipsa      17.16-18).
  Aşa cum am mai arătat, Babylonul este prima Împărăţie în antiteză cu Israelul, având caracter istoric, și aceeași denumire o capătă întreaga lume terestră de la sfârșitul vremurilor, conform profețiilor biblice: ...Şi după cum Babylonul (istoric, n.a.) a făcut să cadă morţii lui Israel, tot astfel, în Babylon (cetatea întregii lumi, de la Sfârşit, n.a.) vor cădea morţii întregului pământ (Ieremiah 51.49). (Traducerea acestui verset în ediţia Cornilescu 1921 este total confuză!). 

  Nabucodonosor (Nebucadnețar) a deportat Israelul în Babylon pentru 70 de ani, iar Fiara Romană a deportat Israelul în „Babylon” pentru 2000 de ani, schimbându-i și denumirea în Paletsina...   

 Până în prezent, am comentat evenimentele petrecute la vărsarea potirului al 6-lea, chiar dacă textele citate din profeţiile lui Ioan, Ezechiel şi Ioel cuprind şi evenimentele ce se petrec la vărsarea ultimului potir. Aceste evenimente, rezultate în urma vărsării potirului al şaptelea, privesc în mod exclusiv pregătirea pentru reluarea Împărăţiei edenice de o mie de ani. Datele oferite de Scriptură privitoare la pregătirea Împărăţiei edenice, sunt mai mult decât elocvente pentru a vedea şi înţelege adevărul despre viaţă. 

  În primul rând, Scriptura profeţeşte curăţirea întregului pământ de prostia umană – consecinţa propriei opţiuni a celor în cauză.  Astfel, în urma alegerii morţii, Dumnezeul le oferă moartea! Că, ei (morţii) pot învinge viaţa, este o consecinţă a credulităţii ! Numai un imbecil nu vrea să vadă că structura biologică este ultravulnerabilă, neputând moşteni altceva decât moartea ! În al doilea rând, Scriptura profeţeşte modul cum se va realiza pregătirea Împărăţiei edenice, prin prezentarea marilor evenimente cosmice:

1 - Fenomenele astrale neobişnuite.

  În paragraful precedent am prezentat conţinutul peceţii a şasea, care ne relatează inclusiv Ziua Eternului, cu toate fenomenele cereşti deosebite, ce anunţă gloria Dumnezeului:

a) - Clătinarea  cerurilor  (nu dispariţia lor !)  este  unul  din  aceste fenomene, care, împreună cu ploaia de meteori şi meteoriţi, cu întunecarea soarelui şi a lunii, constituie principalele fenomenele ce însoţesc venirea lui Mesyah cu putere şi mare glorie. Fiecare astru gravitaţional posedă în centrul său o superconcentrare a forţei magnetice,  care  constă  într-un  container  magnetic,  în  interiorul căruia se află o masă compactă de sarcini electrice pozitive şi negative, ce constituie plasma lichidă hiperdensă sau nucleul gravitaţional. Atunci când entropia astrului creşte peste valoarea admisă, forţa magnetică scade şi „pereţii” containerului magnetic „se subţiază”, ceea ce duce la fenomenul de „răcire” a masei plasmatice, manifestat prin mărirea bruscă a volumului nucleului astral, de zeci şi chiar sute de mii de ori, prin refacerea stării atomice a materiei aflată în container. Fenomenul se manifestă prin explozia astrului în bucăţi, care se deplasează până la intrarea într-un spaţiu gravitaţional, unde cad ca meteoriţi sau, dacă au condiţii, ca meteori.

   Insistenţa cu care unii cărturari caută să insinueze că Universul va fi distrus la Ziua Eternului, are ca scop inocularea, atât a inconsecvenţei sfintelor scripturi, cât şi a absurdităţii unei asemenea înfăptuiri (!). Desigur, o astfel de gândire nu poate aparţine decât unui slujitor al Drakonului ! Creatorul nu distruge ceea ce a creat – Universul, autoapreciat ca foarte bun. Aceasta ar ţine de domeniul absurdităţii, care semnifică reversul caracterului divin ! Dar teologii vicleni doresc tare mult a insinua inconsecvenţa Scripturii! Dumnezeul, prin profetul Ieremiah, spune: Aşa vorbeşte Eternul... Care a creat cerurile şi Pământul... şi a dat Soarele ca să lumineze ziua, Luna şi stelele să lumineze noaptea: ...Numai când ar înceta aceste legi date de Mine, seminţia lui Israel va înceta să mai fie înaintea Mea un neam etern... (Psalmul 115.15; Ieremiah 31.35, 36). În situaţia când Universul ar fi distrus, ar dispărea, implicit, şi legile Sale şi, Dumnezeul ar apărea drept inconsecvent, ceea ce este, desigur, absurd ! Argumentul invocat în favoarea dispariţiei Universului îl constituie textele Scripturii prin care se evidenţiază supremaţia Creatorului în faţa creaţiei: ...cerurile vor pieri, Pământul va îmbătrâni, dar Tu, Doamne, rămâi; le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate... (Isaiah 51.6; Psalmul 102.26; Ebrei 1.11, 12). Versetul 1 al Scripturii ne este suficient pentru contracararea vicleanului   argument:  La   început   (la origine), Dumnezeul a creat cerurile şi Pământul. Ce poate însemna punerea în echivalenţă a cerurilor cu Pământul, decât că fiecare din acestea reprezintă un astru (uranos)? Nu ne relatează Geneza că în ziua a doua, şi Pământul a avut cer ? Nu ne-a confirmat chiar şi astronomia că  pe  parcursul  timpului,  unii  aştri dispar,  prin  explozie şi prin implozie, iar alţii apar, în infinitele constelaţii cereşti ? În această situaţie de adevăr incontestabil, este normal ca Biblia să afirme că cerurile (aştrii) pier – pe rând*– aşa cum au apărut – pe rând, în contrast cu Creatorul, Care este etern şi rămâne etern. Cerurile şi Pământul reprezintă, aşadar, Universul material, creat la început (la origine), Cea dintâi Creaţie sau Făptură, fiind Însăşi Revelaţia Creatorului Absolut – Elohim Yahweh.

 [*Profeţia din 2 Petru 3.5-13 constituie, pentru teologi, un alt argument de dispariţie a Universului material! În aceeaşi epistolă, însă, apostolul avertizează că nici o profeţie nu se interpretează singură, ci în contextul general al Scripturii (2 Petru 1.20), atrăgând atenţia că o asemenea profeţie face parte din acelea greu de interpretat,  pe  care  cei  ignoranţi  şi  infideli  le  răstălmăcesc  spre  pierzarea  lor (2 Petru 3. 16). Astfel, apostolul Petru profeţeşte, cu privirea la Ziua când puterile cerurilor vor fi clătinate (Matei 24. 29, 30), următoarele: Cerurile şi Pământul, prin Logos sunt păstrate (păzite) pentru Ziua de Judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi... Cerurile vor trece (îşi vor urma cursul astrofizic, n.a.) cu trosnet; mediile, stihiile se vor topi de mare căldură şi, pământul şi lucrările de pe el vor arde complet (2 Petru 3.7, 10, 12)...]

   Aşadar, apostolul, fiind inspirat în profeţie de Acelaşi Duh, nu putea să relateze altceva decât adevărul: La Ziua lui Mesyah, Universul (material) va trece prin fenomene neobişnuite şi, litosfera împreună cu atmosfera Pământului vor fi reînnoite, simultan cu eradicarea mediilor biologice împreună cu toate stihiile !! Nu Universul material (cerurile şi Pământul) constituie obiectul condamnării la Ziua Eternului, ci mediile (trupurile biologice), împreună cu stihiile (duhurile rele) ! Nu cerurile vor fi distruse, aşa cum greşit este interpretat textul din prezenta epistolă (3.12), ci primul cer, adică atmosfera pământului! Apostolul Ioan vine să confirme şi el: Apoi am văzut cer nou şi pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră... (Apocalipsa 21.1).

  b) - Întunecarea aştrilor luminoşi, de la Ziua Eternului, este un alt fenomen, mai puţin enigmatic, însă. Orice  creştere  a  presiunii parţiale în atmosferă, prin apariţia de fum, gaze, praf, ceaţă, poate duce la întunecare.

2 - Marele cutremur de pământ.

   În cele 965 de zile (2300 – 1335) are loc pregătirea noului Eden prin mişcările epirogenetice şi orogenetice, în urma cărora din actuala geostructură va rezulta o nouă structură, formată din trei continente, fără insule.  Profetul  Ieremiah, într-o viziune splendidă, relatează primenirea Pământului pentru Împărăţie: Mă uit la pământ şi iată că este fără formă şi gol; mă uit la cer şi lumina lui a pierit; mă uit la munţi şi iată că tremură, şi toate dealurile se clatină puternic; mă uit... şi iată că nu este nici un om şi toate păsările cerului au pierit... (Ieremia 4.23-25).

  Comparând această privelişte zguduitoare cu aspectul Pământului înainte de creaţia terestră, observăm o asemănare şocantă: Pământul era fără formă şi gol, şi întuneric era pe suprafaţa adâncului şi, Duhul lui Dumnezeu se mişca pe întinderea apelor (Geneza 1.2). Profetul vede în timp, ceea ce se petrece la Ziua Eternului şi descrie, de la sfârşit către început, aducerea Pământului într-o stare asemănătoare cu cea de la Creaţie.

 Fenomenul cel mai puţin plauzibil care se implică în pregătirea unui cer nou şi a unui pământ nou, pentru reluarea existenţei biologice, este timpul foarte scurt, de 965 de zile, comparativ cu cel de la Creaţie – apreciat la  câteva  miliarde de ani. Acest impediment se naşte, însă, numai în conştiinţa celui superficial, ce nu crede în PREZENŢA Dumnezeului Abstract, Care este Atotputernic şi nicidecum un Dumnezeu indiferent, INVENTAT de oameni!

  O gândire limitată de ştiinţă sau de religie (care este tot ştiinţă, despre unul sau mai mulţi dumnezei creaţi de oameni), este ortodoxă, adică oablă, în contrast cu metanoia, care exprimă o gândire superioară, asemenea Celui Ce toate a gândit, gândire care nu se opreşte în faţa unui zid sau în faţa unui fenomen meteo, ci trece dincolo de spaţiu şi timp ! Ce semnificaţie au câteva miliarde de ani, comparativ cu eternitatea? Tocmai inferioritatea categorică a materiei !

  Materia este lipsită de energia necesară şi, implicit, de viteza cosmică suficientă, pentru a trăi în ea viaţa eternă. Oamenii de ştiinţă se chinuie şi se închină la energia echivalentă materiei, convertită, înmagazinată în aceasta, în loc să aibă deschidere spre Sursa infinită de energie ! Noi, oamenii, suntem  creaţi  în  actuala stare, pentru a vedea acest adevăr cu ochii minţii, prin intuiţie şi credinţă... (Din păcate, majoritatea crede doar în cele cinci simţuri animalice !).

  Ridicarea de către Creator a valorii vitezei de pregătire a Pământului pentru viaţa edenică, la mai puţin de trei ani, ne face să observăm  necesitatatea  vitezei  superioare,  ex-materiale  (pentru a putea  trăi  viaţa  eternă) şi inutilitatea timpului,  caracteristic  numai stării de materie. La nunta din Cana, vinul nu a mai avut nevoie de   6 luni, de la înmugurirea viţei de vie şi până la coacerea strugurelui, pentru a fi făcut, ci a fost realizat instantaneu ! În această situaţie, ne mai mirăm că mişcările epirogenetice şi orogenetice se vor produce practic în afara timpului, iar pe noile continente se vor dezvolta flora şi fauna în mai puţin de trei ani ?...